Zambeste, iubeste, ascunde lacrimile

Dupa o perioada foarte lunga de tacere este cazul sa mai spun cate ceva despre noi. Iata ca in cateva zile vom implini 2 ani in America. Asemanator unui bebelus am inceput sa mergem binisor in picioare dar nu vorbim prea bine si inca suntem foarte dependenti unul de altul.  In acesti doi ani am muncit asa de mult sa prindem totul din urma insa este aproape imposibil, ne mai trebuiesc multi ani inainte …

Mihnea demonstreaza in continuare a fi cel mai bun la scoala si in tot ceea ce intreprinde. In continuare primeste diplome si aprecieri de la directori si profesori. Este incredibil ce pot spune profesorii despre el la scoala. Niciodata nu ne-a spus nimeni la sedinte ca este loc de mai bine, toti spun este un copil de exceptie. Gandirea pozitiva si optimismul cu care sunt inconjurati copiii la scoala este incredibil.

Horia este la fel de neastamparat insa nici un professor nu a spus ca Horia este o problema si ca nu stiu ce sa ii mai faca. Mi-au spus ca o sa colaboram si vom reusi impreuna. Horia se plictiseste la scoala si pentru asta profesorii se straduiesc mai tare cu el sa il tina ocupat. Cand se plictiseste rupe creioane in doua, in trei, depinde cat este de plictisit. Notele lui Horia sunt maxime dar el face treaba buna numai impins de noi, el nu este interesat si cred ca probabil nu intelege foarte bine la limba engleza. Sa studiezi limba engleza la scoala este mult mai greu ca si literatura romana. Nu am inteles de ce este asa de greu insa ne adaptam. Spre exemplu se da un text destul de lung, cateva pagini si apoi se raspunde la intrebari pe text dar curios este ca nu poti gasi raspunsurile in textul citit, trebuie sa presupui si sa relationezi ceea ce ai citit si sa dai raspunsul. Chiar este complicat. Nu l-am crezut pe Mihnea cand mi-a spus dar dupa ce am incercat sa rezolv niste teste mi-am dat seama ca are dreptate. Nu este chia rasa de simplu dar vom fi buni in viitor.

Avem o viata normala, cam mult pe drumuri insa mergem inainte. Copiii au o multime de activita

ti. Mergem la o biserica greaca ortodoxa, acolo avem un parinte roman insa ne spovedim in limba engleza. Este de neinchipuit, a fost greu inceputul insa suntem pe drumul cel bun. Suntem implicati in multe activitati la biserica. Avem o scoala pilot de limba romana care merge foarte bine. Iata ca am ajuns sa vorbim romaneste si sa predam limba romana copilasilor care vorbesc numai engleza. Pentru copii nimic nu este greu, totul este o joaca.

Adi este foarte relaxat sau asa incearca sa apara in fata noastra. El continua un sir de interviuri si isi tot cauta serviciul visurilor sale.

Dorul de Romania a incetat, nu mai plang. Amintirile sunt din ce in ce mai rare si mai indepartate. Nu mi se pare ca au trecut 2 ani, parca am fi aici de o viata.

Intrand in amanunte as gresi pentru ca viata pe care o traim acum este foarte diferita de ceea ce am vazut si trait in Romania si implicit in Europa. As avea asa de multe de spus dar nu ar fi corect pentru neamul meu sa le spun.

Americanii sunt foarte deschisi si curiosi dar nu se dau in vant dupa prietenii stranse. Ne zambim, stam de vorba dar cam atat. Asa este viata normala si in curand nici noi nu o sa mai stim cum a fost sau cum este normal, normalul este cel pe care il traiesti.

Se simte din cuvintele mele ca s-a pus o distanta intre noi si Romania. Nu as vrea sa imi mai fie dor, imi este bine asa, am suferit prea mult ca sa deschid subiecte dureroase.

Viata in America este la fel ca un foetaj, este foarte aratoasa, foarte gustoasa insa cand ai terminat de savurat iti dai seama ca de fapt nu ai simtit nimic.

Sa ne amintiti in rugaciuni, avem nevoie de Dumnezeu cu totii. Va imbratisam cu multa dragoste si va asteptam pe toti la noi in vizita!