Vineri, sfarsit de saptamana toata
lumea conduce in graba spre casa. Planuri pentru week-end. M-am gandit ca daca
stau un pic mai mult la servici voi fi mai castigata. Imi rezolv ce mai am
restant si merg si mai repede spre casa. De obicei este foarte aglomerat si o
distanta pe care o poti parcurge in 20 de minute cand autostrada este libera, o
parcurgi in 45 de minute pe aglomeratie…
Ajunsa acasa,
nici prea repede dar nici in 45 de minute, stateam de vorba cu Adi, cand, Mihneacoboara
scarile plangand si ne arata ce are el la mana. Noi nu vedem nimic decat
lacrimile din ochii care se rostogoleau pe fata lui palida de durere. Ne-am
ridicat speriati. Mihnea aveam un deget umflat cat un castravete. In situatii
de urgenta noi nu ne pierdem, niciodata.
Am stat de vorba
ne-a povesti… a cazut cu bicicleta. O bordura nu a vrut sa se faca mai mica si
el a alunecat. Si-a facut niste rani pe la picior si un deget mare cat o casa J.
Nu am stat pe
ganduri dar nici nu stiam incotro s-o luam… sunam un priten:
“Unde putem
merge daca avem o urgenta? ” Normal, la spital. Cum era vineri seara orice alt
centru de urgente era inchis, asa ca la spital cu noi.
Am pus GPS-ul,
in 20 minute am fost acolo.
Este foarte
interesant cum totul este studiat si pus la punct in cel mai mic detaliu.
Pentru a ajunge
la spital am mers pe o autostrada care la un moment dat din ea se desprindea
intrarea la spital. Se facea o bucla mare care inconjura spitalul. Pe aceasta
sosea erau o multime de indicatoare care te ajutau sa gasesti ceea ce cauti in
legatura cu spitalul. Sa fiu mai explicita, soseaua care inconjura spitalul era
strict a spitalului dar parca mergeai pe autostrada J cu o multime de indicatoare si semnalizata pana peste
cap.
Am gasit breteaua
catre urgente si de acolo a trebuit sa mai alegem o data care urgente ne
trebuie, adulti sau pediatrie?
Parcarea era cu
valet parking. O multime de domni imbracati frumos asteptau masinile care
parcau fix in fata usilor. Coborai din masina, domnii erau la usa ta, iti luau
cheile, iti dadeau un tichet care deja era generat cand tu ajungeai acolo, tu
intrai in spital, ei iti parcau masina.
Am intrat in
sala de asteptare ne-a intampinat un domn dragut, statea la un birou, ne-a dat
alt tichet, am completat datele pacientului nostru, adica Mihnea si am luat
loc.
Ciudat, nu
mirosea a NIMIC. Era o incapere din geamuri plina de jocuri si de televizoare,
de tot felul de tamburele colorate, de automate cu sucuri, bomboane, frumos
colorata. Pe un perete era pusa o morisca care avea in ea un labirint plin cu
bile. Insa era un frig( AC)…
Am luat loc, am
asteptat cam 10 minute si am fost strigati. Am intrat in triaj. L-au asezat pe Mihnea
pe un scaun bun la toate. I-au luat tensiunea si temperatura simultan. Ne-au
chestionat cu toata istoria vietii lui, daca sufera sau nu, alergic, daca asa..
daca nu… vaccinuri… intr-un final l-au intrebat
pe el ce s-a intamplat. In decursul tuturor intrebarilor, o doamna introducea
toate raspunsurile noastre intr-un computer. La sfarsitul interviului a printat
o bratara. Aveai impresia ca pe bratara scrie chinezeste. Bratara i-au atasat-o
la mana, iar pe ea erau scrise toate datele despre care povestisem. Ce se putea
citi…si cu o multime de coduri de bare…
Am trecut la
pasul urmator. Ne-au bagat intr-o alta incapere. Am mai asteptat un sfert de
ora si a aparut o asistenta. S-a prezentat. Ne-a intrebat iarasi povestea
vietii lui Mihnea si ne-a spus ca va veni sa-i curete ranile de la picior si
imediat ce se va elibera va veni si doctorul. A venit si doctorul a stat cu noi
de vorba, a probat un pic degetul lui Mihnea, impinge, strange, ridica, opune
rezistenta. Ne-a spus ce vom face in continuare.
A venit alt
asistent sa-l duca pe Mihnea sa-i faca radiografie. Noi obisnuiti ca in Romania
sa nu avem voie in spitale, sa nu deranjam. Asistentul ne-a intrebat: “Nu
veniti cu Mihnea?” Noi atata am asteptat. Nimeni nu iti spune nimic. Important este
ca si copilul tau sa nu aiba vreo suferinta, sa fie fericit alaturi de familia
lui.
I-au curatat
ranile si l-au dat cu un unguent cu antibiotic si i-au dat Tylenol.
Frigul se
intetea. Noi eram intr-o rezerva, era mai mica decat o camera de hotel dar
foarte utilata. De neinchipuit. Am scos cearceafuri din dulap, unde erau,
halate, pijamale, prosoape, lenjerii, si am invelit baietii care se intinsesera
amandoi pe patul din rezerva si se uitau la televizor la desene animate.
Tot spitalul era decorat cu
libelule, fluturi, niste postere mari si viu colorate care erau pe tavan, pe
pereti, peste tot.
Intre timp a
venit o alta doamna de la asigurari. Ne-a cerut cardurile de sanatate a le lui
Mihnea si o alta multime de intrebari.
Dupa radiografie
doctorul s-a intors si ne-a dat vestea cea mare: Mihnea are un os rupt la deget.
Ne-a explicat ce vor face in continuare si cum se vor derula lucrurile. El deja
chemase din spital pe doctorul de oase care era de garda.
A si venit o fata care era stagiar si era asa “o
barbata”. Era nascuta pentru meseria aia. De a rupe oase si a le pune la loc. Ne-a
pus o multime de intrebari ca si ceilalti. Ne-a explicat ca ii vor da lui
Mihnea un anestezic si va incerca sa-i aseze oasele la loc.
A venit o alta
asistenta a a dus o siringa cu anestezic care i-a administrat-o lui Mihnea prin
inhalare. Mihnea nu mai era speriat si nu se mai gandea ce va veni.
Medicul de oase
a revenit a scos niste fese, 2 folii in care avea fibra de sticla impreganata
cu o solutie care in contact cu apa se intarea. Toate aceste le-a scos dintr-un
dulapior care era in rezerva si care avea cifru. Foarfeca o avea la purtator.
A explicat
iarasi ce va face si ca il va durea. Trebuia sa-i puna oasele la loc. Cand totul
a fost pregatit i-a spus sa inchida ochii si la avertizat iarasi ca il va
durea.
L-a prins de
mana si efectiv i-a asezat degetul la loc, s-a auzit cum a trosnit, foarte
tare. Mihnea a fost barbat dar tot a strigat de durere. Cred ca durerea a fost
mult mai mare decat ne-a aratat Mihnea noua, saracutul de el...
Mana i-a fost
bandajata cu niste fese pufoase, apoi fibra de sticla si apoi fese elastice. Gata
“ghipsul”. A stat cu mana nemiscata 5 minute si gata.
Important de
tinut minte. Toate cadrele medicale ne-au intrebat daca Mihnea purta casca. Aici
este obligatoriu sa ai casca.
Doctorita cea
draguta ne-a explicat ce trebuie sa facem in continuare, i-a urat lui Mihnea
sanatate si a plecat.
A venit doctotul
de urgenta si am stat cu el de vorba iarasi.
Au venit de data
asta doi asistenti cu aparatul de raze X sa-i faca lui Mihnea o noua radiografie,
sa vada daca oasele erau in regula. Va inchipuiti? Sa vina cu aparatul de
x-ray? Era ca un computer cu roti cu un brat lung care il asezau cum voiau. J nu au printat nici o radiografie totul era in retea. Se
pare ca oasele sunt bine acum.
Iarasi a venit
doctorul de garda. Ne-a explicat unde va trebui sa mergem in cateva zile si ne
sta la dispozitie sa-i punem intrebari. I-a urat lui Mihnea sanatate si cele
bune!
A venit o alta
asistenta cu alt computer cu roti. I-a scanat bratra de la mana, i-a luat
tensiunea, temperatura. Si alte intrebari si raspunsuri. Credeam ca nu se mai
termina.
Intr-un final a
venit alta asistenta si ne-a dat o multime de hartii, tot ceea ce se intamplase
era printat in acele hartii plus toate detaliile privind doctorul care se va
ocupa de Mihnea in continuare si alte multe informatii. Fiecare hartie in parte
ne-a fost explicata pe indelete.
Nimeni nu se
grabea, nimeni nu ridica vocea, nimeni nu era suparat, toti aveau rabdare si te
ascultau, nu se strambau, nu te opreau. Am scris despre acesta intamplare
nefericita pentru a schita un pic o imagine despre ce inseamna spitalul de urgenta
in New York.
Asa ne-am
petrecut 4 ore la urgenta intr-o vineri seara. Acesta intamplare nefericita a
avut parte ei buna: “Ne-am petrecut 4 ore impreuna!”.
Traim intr-o
tara in care timpul are valoarea cea mai mare. Daca ceva nu iti poti permite
aici sa cumperi, acela este timpul.
Parerea mea este
ca timpul petrecut impreuna cu familia ta este cel mai important si de
nerecuperat.
Amintirile raman
dar timpul nu il poti da inapoi.
No comments:
Post a Comment