40

Este ziua perfecta de a spune cateva noutati despre noi.

                Astazi este ziua mea. Sunt asa de fericita! O multime de prieteni au inceput chiar din seara trecuta sa ma felicite. Toata aceasta unda pozitiva o simtim si va multumim din suflet! Nu va dati sema cat de mult conteaza…

                Dupa un an de America, lucrurile sunt foarte pozitive dar nu ne-a fost usor, mai ales mie. Baietii sunt mai rezistenti. Mie imi este foarte dor de Romania. Familie, prieteni, locuri, amintiri toate imi vin in cap in fiecare dimineata cand merg la serviciu sau seara la intoarcere.

Drumul pana la serviciu nu este foarte lung dar cand mergi foarte incet pe o autostrada foarte larga, este frustant. Efectiv nu ai unde sa mergi asa este de aglomerat.

De ceva timp lucrez ca si contabil intr-o firma imensa. Asa ceva am mai vazut in filmele americane.

Adi a fost primul care a avut servici si este foarte bine, a evoluat foarte repede.

Ceea ce ne lipseste cel mai tare este timpul. Niciodata nu avem timp. Daca vrei sa mergi la magazin trebuie sa mergi cu masina, daca iesi din casa trebuie sa te sui in masina. Lucrul asta a fost foarte obositor pentru mine.

Inainte de Craciun ne vom muta intr-un alt oras, mai aproape de city si in care vom putea merge si pe jos. Fericireeee !!! yeeeeyy!!!   Vom avea o noua casa.

                            

   Pentru Mihnea va fi a doua scoala, insa pentru Horia va fi a patra scoala. Asta este dezavantajul aici, nu te simti acasa. Oamenii aici mai mult traiesc in chirii. Daca iti pierzi serviciul iti cauti altul si daca este departe iti iei bocceluta la spinare si te muti. Ceea ce mie mi se pare greu. Insa daca am intrat in hora nu am decat sa joc.

Ne-am adaptat dar mai avem de lucrat. Dorul este mare. Nu cred ca imi va trece niciodata.

                Nu m-as mai intoarce, daca ar fi s-o iau inca o data decizia, as face acelasi lucru. Nu regret nimic. Insa imi este dor, foarte dor.

                Secretul Americii este scoala. Cine are studii superioare isi poate gasi mult mai usor un serviciu mai bun. Binenteles, trebuie si sa stii ceva, tebuie sa dovedesti asta.

                Mihnea la scoala este foarte bun. Le da clasa. Este foarte fericit. Ne cere ajutorul foarte putin. Se descurca singur in proportie de 95%. Se simte ca este mai mare. Este pus in toate locurile de onoare si ii este recunoscuta munca. Numai ca el nu munceste ca si in Romania. Aici totul este simplu si predat intr-o alta metoda.

                Horia este bun la scoala dar nu maxim. El are probleme cu scrisul. Este bulversat, a plecat din Roamania la jumatatea clasei a II-a si a inceput aici cealalta jumatate. Citeste foarte bine, vorbeste de nerecunoscut, daca se supara incepe sa vorbeasca in engleza. Vorbeste mai repede in engleza decat romaneste. Oricum profesorii il lauda si se mandresc cu evolutia lui. Si noi.

Copiii intre ei vorbesc in engleza. Noi ii obligam sa vorbeasca romaneste. Horia traduce in romaneste din engleza. Se vad propozitiile cum le spune, sunt pe invers.

                Ne-am facut prieteni nu asa multi dar sunt de nadejde. Singura nemultumire este ca locuiesc departe de noi. Dar suntem multumiti si asa.

                Am vizitat o multime de locuri, am facut o multime de calatorii si inca ne mai asteapta o multime de noutati.

                Evolutia este buna, nu ne-a fost usor dar nici foarte greu. Nu este floare la ureche. Ceva in piept te doare, nu stii ce. Cand te duci in concediu dupa o perioada astepti sa te intorci acasa. La noi nu mai exista sa te intorci. Aici este casa noastra. America ne-a adoptat. America este mama noastra si trebuie sa incercam s-o iubim asa cum este.

               

              

  Dumnezeu ne-a vrut aici! Dumnezeu este cu noi!

 

Va multumesc tuturor pentru sustinere si va rog sa ma intelegeti ca diferentele sunt asa de mari fata de Romania incat nu pot sa scriu. Noi suntem bine, intr-o continuua evolutie. Aici chiar poti evolua. Asta este una dintre marile diferente. Esti foarte apreciat ca si individ.

Diferenta New York – Romania, este fantastica!

Waverly park

               7 luni traite in America este o perioada asa de scurta dar care pare o vesnicie pentru noi. Asa o simt si este adevarat ca parca as fi de o viata aici. Totul mi se pare familiar si a prins un loc in inima mea pe neastepatate.

                Locuim intr-un parc de locuinte. O oaza verde cu alei umbrite, copaci falnici, poteci ascunse printre casutele oamenilor, loc de joaca pentru copii, piscina si ult aer curat. Pasarelele te trezesc in fiecare dimineata cu trilurile lor parca ar fi la o reprezetatie. Veveritele sunt la tot pasulJ. Daca uiti ceva bun pe afara au si luat.

 Totul este verde si ingrijit pana in cel mai mic detaliu. Florile te intampina pe toate cararile care mai de care mai colorate si mai parfumate.

 Noi nu trebuie sa contribuim cu nimic la aceasta ordine interioara, managementul parcului face tot. Sunt firme care vin si sufla frunzele, taie iarba, curata copacii, planteaza flori, tot ceea ce tine de curatenie si gradinarit. Singura noastra contribuite este sa ne platim chiria catre proprietar. Managementul parcului trimite e-mailuri lunare sa ne instiinteze de orice schimbare. Tot acest confort (care nu este nici mai mult nici mai putin decat $500/lunar) de care ne bucuram este platit de catre proprietar, din chiria noastra. Este o suma substantiala dar care iti asigura un confort si o siguranta in tot parcul. Tu nu faci altceva decat te urci in masina dimineata si pleci, iar seara vii acasa fara nici o grija ca ai ceva de facut prin curte J.

Cateodata imi dau pantofii jos si pasesc pe iarba verde si moale, un sentiment placut ma inconjoara. Amintiri, priteni, locuri… totul este departe…

                Piscina este foarte ingrijita cu apa incalzita si cristalina, salvamar, masute, bancute, scaune de plaja. Are un program bine stabilit (11AM-7PM). Mihnea poate merge singur la piscina ca are 12 ani insa lui Horia ii trebuie un supraveghetor.

                Un numar foarte mare de oameni care locuiesc in America, prefera sa locuiasca in chirie. De ce? Este foarte simplu.                 Daca iti cumperi o casa va trebui sa platesti ipoteca o anumita suma lunara. In acesta suma sunt incluse si taxele anuale. Aici daca esti proprietar trebuie sa platesti impozit pe casa annual( ca si in Romania). Insa impozitul este in functie de zona in care locuiesti. Zona face diferenta. Insa aici diferenta este asa de mare ca te “ustura” la buzunar. In zonele bune taxele pot fi cat ipoteca lunara. Ceea ce reprezinta destul de mult.

Ce inseamna zone bune? Zona este populata de americani dar care traiesc la un nivel mai ridicat.  Nu au nici macar trotuare. Nu au nevoie ca cineva sa li se plimbe pe langa casa J. Asta mi s-a parut interesant aici. Nimeni nu face o mandrie din asta. Ei traiesc intr-o normalitate absoluta. Ei nu stiu altcumva. Scolile sunt cele mai bune in acele zone. De ce? Simplu. Banii din taxe se duc la scoli. Asa ca cu cat scoala primeste mai multi bani cu atat este mai buna.

                Oamenii sunt draguti, zambesc tot timpul, te saluta chiar daca nu te cunosc. Este ceva nou pentru noi dar la care ne-am adaptat usor. Zambim si traim fiecare zi cu bucurie si cu multumire pentru tot.

                Zambetul si recunostinta nu trebuie sa ni le pierdem, niciodata! Viata merge mai departe iar pasii sunt cateodata mai repezi cateodata mai inceti… Insa Dumnezeu ne indruma catre bine si ne pazeste de rele!

La spital sau la hotel?

            Vineri, sfarsit de saptamana toata lumea conduce in graba spre casa. Planuri pentru week-end. M-am gandit ca daca stau un pic mai mult la servici voi fi mai castigata. Imi rezolv ce mai am restant si merg si mai repede spre casa. De obicei este foarte aglomerat si o distanta pe care o poti parcurge in 20 de minute cand autostrada este libera, o parcurgi in 45 de minute pe aglomeratie…

Ajunsa acasa, nici prea repede dar nici in 45 de minute, stateam de vorba cu Adi, cand, Mihneacoboara scarile plangand si ne arata ce are el la mana. Noi nu vedem nimic decat lacrimile din ochii care se rostogoleau pe fata lui palida de durere. Ne-am ridicat speriati. Mihnea aveam un deget umflat cat un castravete. In situatii de urgenta noi nu ne pierdem, niciodata.

Am stat de vorba ne-a povesti… a cazut cu bicicleta. O bordura nu a vrut sa se faca mai mica si el a alunecat. Si-a facut niste rani pe la picior si un deget mare cat o casa J.

Nu am stat pe ganduri dar nici nu stiam incotro s-o luam… sunam un priten:

“Unde putem merge daca avem o urgenta? ” Normal, la spital. Cum era vineri seara orice alt centru de urgente era inchis, asa ca la spital cu noi.

Am pus GPS-ul, in 20 minute am fost acolo.

Este foarte interesant cum totul este studiat si pus la punct in cel mai mic detaliu.

Pentru a ajunge la spital am mers pe o autostrada care la un moment dat din ea se desprindea intrarea la spital. Se facea o bucla mare care inconjura spitalul. Pe aceasta sosea erau o multime de indicatoare care te ajutau sa gasesti ceea ce cauti in legatura cu spitalul. Sa fiu mai explicita, soseaua care inconjura spitalul era strict a spitalului dar parca mergeai pe autostrada J cu o multime de indicatoare si semnalizata pana peste cap.

Am gasit breteaua catre urgente si de acolo a trebuit sa mai alegem o data care urgente ne trebuie, adulti sau pediatrie?

Parcarea era cu valet parking. O multime de domni imbracati frumos asteptau masinile care parcau fix in fata usilor. Coborai din masina, domnii erau la usa ta, iti luau cheile, iti dadeau un tichet care deja era generat cand tu ajungeai acolo, tu intrai in spital, ei iti parcau masina.

Am intrat in sala de asteptare ne-a intampinat un domn dragut, statea la un birou, ne-a dat alt tichet, am completat datele pacientului nostru, adica Mihnea si am luat loc.

Ciudat, nu mirosea a NIMIC. Era o incapere din geamuri plina de jocuri si de televizoare, de tot felul de tamburele colorate, de automate cu sucuri, bomboane, frumos colorata. Pe un perete era pusa o morisca care avea in ea un labirint plin cu bile. Insa era un frig( AC)…

Am luat loc, am asteptat cam 10 minute si am fost strigati. Am intrat in triaj. L-au asezat pe Mihnea pe un scaun bun la toate. I-au luat tensiunea si temperatura simultan. Ne-au chestionat cu toata istoria vietii lui, daca sufera sau nu, alergic, daca asa.. daca nu… vaccinuri…  intr-un final l-au intrebat pe el ce s-a intamplat. In decursul tuturor intrebarilor, o doamna introducea toate raspunsurile noastre intr-un computer. La sfarsitul interviului a printat o bratara. Aveai impresia ca pe bratara scrie chinezeste. Bratara i-au atasat-o la mana, iar pe ea erau scrise toate datele despre care povestisem. Ce se putea citi…si cu o multime de coduri de bare…

Am trecut la pasul urmator. Ne-au bagat intr-o alta incapere. Am mai asteptat un sfert de ora si a aparut o asistenta. S-a prezentat. Ne-a intrebat iarasi povestea vietii lui Mihnea si ne-a spus ca va veni sa-i curete ranile de la picior si imediat ce se va elibera va veni si doctorul. A venit si doctorul a stat cu noi de vorba, a probat un pic degetul lui Mihnea, impinge, strange, ridica, opune rezistenta. Ne-a spus ce vom face in continuare.

A venit alt asistent sa-l duca pe Mihnea sa-i faca radiografie. Noi obisnuiti ca in Romania sa nu avem voie in spitale, sa nu deranjam. Asistentul ne-a intrebat: “Nu veniti cu Mihnea?” Noi atata am asteptat. Nimeni nu iti spune nimic. Important este ca si copilul tau sa nu aiba vreo suferinta, sa fie fericit alaturi de familia lui.

I-au curatat ranile si l-au dat cu un unguent cu antibiotic si i-au dat Tylenol.

Frigul se intetea. Noi eram intr-o rezerva, era mai mica decat o camera de hotel dar foarte utilata. De neinchipuit. Am scos cearceafuri din dulap, unde erau, halate, pijamale, prosoape, lenjerii, si am invelit baietii care se intinsesera amandoi pe patul din rezerva si se uitau la televizor la desene animate.

            Tot spitalul era decorat cu libelule, fluturi, niste postere mari si viu colorate care erau pe tavan, pe pereti, peste tot.

Intre timp a venit o alta doamna de la asigurari. Ne-a cerut cardurile de sanatate a le lui Mihnea si o alta multime de intrebari.

Dupa radiografie doctorul s-a intors si ne-a dat vestea cea mare: Mihnea are un os rupt la deget. Ne-a explicat ce vor face in continuare si cum se vor derula lucrurile. El deja chemase din spital pe doctorul de oase care era de garda.

            A si  venit o fata care era stagiar si era asa “o barbata”. Era nascuta pentru meseria aia. De a rupe oase si a le pune la loc. Ne-a pus o multime de intrebari ca si ceilalti. Ne-a explicat ca ii vor da lui Mihnea un anestezic si va incerca sa-i aseze oasele la loc.

A venit o alta asistenta a a dus o siringa cu anestezic care i-a administrat-o lui Mihnea prin inhalare. Mihnea nu mai era speriat si nu se mai gandea ce va veni.

Medicul de oase a revenit a scos niste fese, 2 folii in care avea fibra de sticla impreganata cu o solutie care in contact cu apa se intarea. Toate aceste le-a scos dintr-un dulapior care era in rezerva si care avea cifru. Foarfeca o avea la purtator.

A explicat iarasi ce va face si ca il va durea. Trebuia sa-i puna oasele la loc. Cand totul a fost pregatit i-a spus sa inchida ochii si la avertizat iarasi ca il va durea.

L-a prins de mana si efectiv i-a asezat degetul la loc, s-a auzit cum a trosnit, foarte tare. Mihnea a fost barbat dar tot a strigat de durere. Cred ca durerea a fost mult mai mare decat ne-a aratat Mihnea noua, saracutul de el...

Mana i-a fost bandajata cu niste fese pufoase, apoi fibra de sticla si apoi fese elastice. Gata “ghipsul”. A stat cu mana nemiscata 5 minute si gata.

Important de tinut minte. Toate cadrele medicale ne-au intrebat daca Mihnea purta casca. Aici este obligatoriu sa ai casca.

Doctorita cea draguta ne-a explicat ce trebuie sa facem in continuare, i-a urat lui Mihnea sanatate si a plecat.

A venit doctotul de urgenta si am stat cu el de vorba iarasi.

Au venit de data asta doi asistenti cu aparatul de raze X sa-i faca lui Mihnea o noua radiografie, sa vada daca oasele erau in regula. Va inchipuiti? Sa vina cu aparatul de x-ray? Era ca un computer cu roti cu un brat lung care il asezau cum voiau. J nu au printat nici o radiografie totul era in retea. Se pare ca oasele sunt bine acum.

Iarasi a venit doctorul de garda. Ne-a explicat unde va trebui sa mergem in cateva zile si ne sta la dispozitie sa-i punem intrebari. I-a urat lui Mihnea sanatate si cele bune!

A venit o alta asistenta cu alt computer cu roti. I-a scanat bratra de la mana, i-a luat tensiunea, temperatura. Si alte intrebari si raspunsuri. Credeam ca nu se mai termina.

Intr-un final a venit alta asistenta si ne-a dat o multime de hartii, tot ceea ce se intamplase era printat in acele hartii plus toate detaliile privind doctorul care se va ocupa de Mihnea in continuare si alte multe informatii. Fiecare hartie in parte ne-a fost explicata pe indelete.

Nimeni nu se grabea, nimeni nu ridica vocea, nimeni nu era suparat, toti aveau rabdare si te ascultau, nu se strambau, nu te opreau. Am scris despre acesta intamplare nefericita pentru a schita un pic o imagine despre ce inseamna spitalul de urgenta in New York.

Asa ne-am petrecut 4 ore la urgenta intr-o vineri seara. Acesta intamplare nefericita a avut parte ei buna: “Ne-am petrecut 4 ore impreuna!”.

Traim intr-o tara in care timpul are valoarea cea mai mare. Daca ceva nu iti poti permite aici sa cumperi, acela este timpul.

Parerea mea este ca timpul petrecut impreuna cu familia ta este cel mai important si de nerecuperat.

Amintirile raman dar timpul nu il poti da inapoi.